One World Romania – festivalul luptei pentru supravietuirea adevarului

 

Săptămâna trecută, în cinci locații importante din București, s-a redefinit ideea de maidan datorită festivalului de documentare One World România. Vorbim aici de un „kino-maidan”, împărțit în zece secțiuni speciale, bazate pe probleme contemporane și vii din societatea în care trăim, față de care, vrei nu vrei, dezvolți empatie, și în care libertatea sub toate formele ei este prioritară.

 

 

 

 

Din păcate, dacă n-ai un program flexibil, nu poți să acoperi toate filmele sau măcar o parte din evenimentele festivalului, printre care anul acesta s-a numărat și Marele Circuit al Demolatorilor de Istorie, în care Eugen Istodor, alături de Nicușor Dan de la „Salvați Bucureștiul”, au făcut un tur al clădirilor demolate de corupția fără sfârșit din România.

 

Deși am avut o paletă întreagă de subiecte din care să aleg: Demo+/-crație, Tovarășe Capitalism, Războaie contra naturii, Adulti de nevoie, Traume, Focus: Africa, Portret de producător: Heino Deckert, Justiție, Premieră românească și Studioul Alexandru Sahia, m-am limitat la cât mi-a permis timpul liber și, din ce am văzut prin sălile cinematografelor, prezența a fost satisfăcătoare în cazul documentarelor fără o promovare mai serioasă, cum a fost în cazul Citizenfour.

 

Și pentru că tot am adus în discuție CetățeanulPatru, am prins a doua proiecție, unde Muzeul Țăranului Român părea să fie cam mic, că unii s-au simțit nevoiți să stea pe jos, și cam neaerisit, încât praful ieșea din orice colțișor al podelei.

 

În mare, documentarul pornește de la câteva mail-uri criptate, primite de documentarista Laura Poitras de la un așa-zis Citizenfour. Ca mai apoi, în iunie 2013, să se întâlnească în Hong Kong, într-o cameră de hotel, cu Edward Snowden, autorul mesajelor, jurnalistul de investigație Glenn Greenwald și reporterul The Guardian, Ewan MacAskill, ca să facă documentarul despre cel dintâi. Snowden e un analist în securitate, în termeni simpli, care vrea ca oamenii să știe că guvernele lumii îi mint pe față. Documentarul îi creează o aură de martir lui Snowden, pentru că și-a asumat acest adevăr care-i pune în pericol viața și familia, însă chiar și așa, faptul că a simțit nevoia să-i dea în vileag pe cei care-l hrăneau și să renunțe la o asemenea putere, îl face și mai suspect.

 

În ciuda promovării, Citizenfour omite să răspundă la multe întrebări. Te lasă pe tine să-ți pui problema de ce se numește așa, de ce există o secvență mișcată în care Laura Poitras a vrut să se vadă în oglindă pentru câteva secunde, când tot restul documentarului e gândit la milimetru, de ce nu dau foc foilor pe care își scriu informații jurnalistul Glenn Greenwald și Snowden la final, ci le rup teatral, de parcă n-ar putea oricine să le lipească la loc? Și lista continuă.

 

Iar pentru o persoană care nu e familiară cu subiectul ăsta care a făcut mare vâlvă în presă la acel moment, poate crea confuzie, că paranoia există deja. Nu e tocmai ușor să digeri detalii despre cum marile guverne ale lumii își monitorizează încontinuu populațiile pe toate căile posibile și știu ce faci în orice moment, pe baza informațiilor pe care le iau din telefoane, carduri bancare, motoare de căutare, etc..

 

 

 

 

Însă o surpriză plăcută în cadrul festivalului a fost documentarul Afară, un proiect al lui Andrei Schwartz, care te prinde încă din trailer: Camera mea e Sony. A lu’ ala e Phillips. A lui bate mai aproape, vede doar sunca, salam... A mea vede mai departe, mult mai departe. Camera mea are punctul de focalizare mult mai puternic decat orice camera. Vezi? Cand o pun asa, focalizez mai mult cer. Stai sa schimb caseta… Asta în timp ce vezi de fapt cum un pușcăriaș, Gavril Hrib, își mișcă oglinda în afara gratiilor de la fereastra celulei. De la imagine până la poveste, filmul mai că te face să-ți fie drag de Gavril, care e urmărit încă din momentul în care e eliberat din închisoare, unde a stat 21 de ani pentru că a ucis doi oameni, până când reușește să-și găsească de muncă în Germania, datorită ajutorului oferit chiar de producătorul documentarului.

 

E fascinant să vezi cum un bărbat în toată regula se întoarce la sânul mamei care stă cu frică să nu fie dată afară din bloc pentru că are un fiu ucigaș. Iar toată poezia, care apare involuntar datorită momentelor de reflecție ale lui Gavril, te face pentru câteva momente să uiți că a împușcat un cuplu din răzbunare, după cum spune el. Documentarul îl urmărește pe proaspătul întors în societate timp de zece ani, iar documentaristul devine mai mult decât un confesor, ci un prieten. Motiv pentru care, abia după ce simte că și-a găsit un loc în Germania alături de Dana a lui, îi dă acces la dosar. Ceea ce descoperă Andrei din dosarul crimei din 1991 dă peste cap tot firul poveștii.

 

Mi-a mai atras atenția și Nu voi tăcea, povestea unei australience rezidente în Kenya, care se luptă timp de șapte ani ca cei patru tineri care au violat-o să fie băgați la închisoare. Ajungi să te umpli de nervi alături de ea, mai ales când vezi cum procesul pare să fie reprogramat și încetinit la nesfârșit din cauza avocatului celor patru violatori, care face ca diverse dosare din anchetă să dispară, reușește să schimbe judecătorul de cinci ori și întârzie sau nu se prezintă intenționat, numai ca femeia să renunțe la acuzații. Dar ea nu se lasă, pentru că, datorită muncii sale perseverente, în Kenya se formează o comunitate de femei care începe să conștientizeze problema violului, iar asta îi menține speranța vie.

 

Mi-a plăcut să mi se deschidă mici portițe spre cazurile reale ale unor oameni care trăiesc fie aproape de mine, fie la mii de kilometri distanță, și care se descurcă într-un context care seamănă mai mult sau mai puțin cu ce se întâmplă în România. Am fost un intrus care a pătruns în lumea unor personaje speciale, care au avut destul curaj cât să-și expună bucăți din viață miilor de ochi care au absorbit cuminți fiecare imagine proiectată. E clar. Merg și la anu'.

• Tag-uri