Samanul Mut Sezonul 3 Episodul 5: Lautarii De Matase - Muzici De Jale si De Dragoste De Pe Piatra Bucurestiului

Oamenii de carte din România de azi deplâng pe tonuri apocaliptice pasiunea compatrioţilor lor pentru manele – muzici de fuziune relativ noi, gălăgioase, cu amprentă etnică incertă şi compromiţătoare pentru „specificul naţional”. Dar adevărul este că, în practica nunţilor şi a altor petreceri, manelele par să se retragă deja în favoarea altor muzici, cu sonorităţi şi înţelesuri diferite. Una dintre ele este muzica lăutărească urbană de mahala, propulsată de interesul neaşteptat pe care i-l arată de la o vreme oamenii tineri şi instruiţi de la oraşe, mai ales studenţii. Această muzică pune în acord aşteptările muzicienilor romi profesionişti de la oraş cu cele ale ascultătorilor obişnuiţi în timpul nunţilor curente (de români şi de romi ne-muzicieni).

Ataşamentul acestor tineri a presupus o alegere operată în câmpul tuturor muzicilor de tradiţie orală în circulaţie, alegere implicând câteva refuzuri semnificative: refuzul muzicii de ansamblu folcloric pe care media din România (în special televiziunile) continuă să o difuzeze cu o perseverenţă autistă, ca şi cum timpul ar fi împietrit în „epoca de aur” a comunismului dar şi refuzul prejudecăţilor antiţigăneşti, destul de înrădăcinate la nivelul oamenilor din generaţiile matură şi vârstnică. Muzica „lăutărească” a fost diferită de la o epocă la alta şi de la o provincie la alta.

Acest episod din serialul „Şamanul Mut” este primul şi singurul care se consacră muzicii lăutăreşti bucureştene – denumită şi „lăutărească ţigănească”. În perioada anilor `30 - `50, muzica lăutărească îşi atinge apogeul: apogeu de popularitate, dar şi unul estetic, pe care abia astăzi, după mai bine de o jumătate de secol, îl putem aprecia ca atare.
Lăutarii profesionişti au conceput-o iniţial pentru ei înşişi, fără a ţine cont de aşteptările clienţilor obişnuiţi. Însă în ultima sută de ani şi aceşti clienţi şi-au cam pierdut competenţa şi capacitatea de a controla în detaliu muzicile cântate în beneficiul lor.

Subgenurile predilecte sunt horele lăutăreşti şi cântecele „de ascultare” libere ritmic, în tonalitate emoţională depresivă, dens înflorite, cu tuşe „orientale” neostentative. Trei dintre lăutarii invitaţi în acest episod (Teişanu, Vasilescu şi Mihai) s-au stabilit în capitală în adolescenţă şi s-au specializat în muzica lăutărească, dar şi-au păstrat legăturile cu muzica rurală. Mai mult chiar, ei au transpus în stil lăutăresc urban piesele săteşti care li s-au părut cele mai reuşite.

Odată cu eliberarea din sclavie a ţiganilor, survenită în anul 1856, aceştia s-au putut reuni şi au început să socializeze în sate sau mahalale de lăutari. Din păcate, cei prezentaţi de media astăzi drept interpreţi de „muzică lăutărească” nu fac altceva decât să imite conştiincios muzicile de ansamblu folcloric auzite în spectacole, la televizor, la radio sau pe discuri, din dorinţa de a ajunge pe scenele festivalurilor de folclor şi a deveni „vedete de muzică populară.”

Există însă oameni, între care mă număr, care cred nesmintit în valoarea şi în capacitatea de revenire a muzicii lăutăreşti clasice – prefigurată deocamdată doar prin osteneala pe care şi-o dau tinerii studioşi pentru a găsi şi a asculta vechile înregistrări ale „clasicilor”: Siminică, Puceanu, Gore, Luncă ş.a.

Invitaţi:
Victor Teişanu (acordeon)
Milan de la Bobeşti (contrabas)
Costel Vasilescu (trompetă)
Nelu Răducanu (ţambal)
Gigel Mihai (vioară)

Acces: 20 RON