Comeback al hardcore-ului pe scena din Club Fabrica, intr-o seara de marti: Comeback Kid, Rock n Ghena, TBWCW, Killer Victim

 

Există o scenă bună a hardcore-ului în România, iar seara de marţi, 8 iulie, de la club Fabrica ne-a oferit şansa să o comparăm cu o trupă venită chiar din meleagurile de unde a pornit acest gen: Comeback Kid, aterizati la Bucuresti chiar din Canada.

 

 

 

 

În faţa unei mâini de oameni, cei de la Killer Victim nu s-au sfiit să distorsioneze ritmurile agresive de chitară electrică, în stilul clasic hardcoresc, şi să-şi urle nemulţumirea în microfoane. Nu pot zice multe despre ei, întrucât este prima data când îi văd şi aş mai vrea sa cercetez puţin înainte de a da cu părerea. Tot ce pot spune acum este că totuşi au fost alături de ceea ce s-ar numi mai elitist “profesionişti români” în domeniul punk/hardcore, adică The Boy Who Cried Wolf şi Rock n Ghena.

 

The Boy Who Cried Wolf, după părerea mea de domnişoară, sunt axaţi foarte mult pe tehnică: chitara lor băga cele mai rapide riff-uri şi efecte specifice genului, bass-ul este de calitate, tobele se spărg, iar rezultatul este un sunet de explozii continue. Ai nevoie de câteva shot-uri ca să nu te sperii. În plus, duc foarte bine înspre punk-ul american.

 

Când a ajuns şi rândul mangaliotilor de la Rock n Ghena, atmosfera a fost de genul: WHAT THE F*CK? De ce se ascund ăştia numai prin beciurile care au o intrare cât trei beri, şi nu ies mai la suprafaţă să vadă lumea ce pot face?! Sunt a treia oară la ei la concert şi tot a treia oară îmi pun aceeaşi întrebare. Băieţii sunt cunoscuţi şi peste Prut, lumea îi ştie drept extrem de energici şi răi pe scenă, iar face to face destul de politicoşi. Pe scenă însă nu sunt chiar deloc cuminţi. Rocco continua să înjure că dacă vrem muzică bună, trebuie să o susţinem, că de aia se face merch-ul şi de aia scot CD-uri. Da, ştim! Hardcore-ul niciodată nu a fost popular, iar puştii care vin în faţa voastră, o fac pentru a-şi sparge capetele şi rupe genunchii ACUM, fiindcă apoi fac ASE-ul şi pleacă prin corporaţii, unde trebuie să fii „matur”. Întrebarea celor de la RnG era dacă e bine sau nu că publicul lor e din ce în ce mai tânar, fiindcă vin la concerte şi se învineţesc fără nici un sens, total iresponsabil. Moshpit-ul este ceva absolut normal aici, da, toţi soliştii desenează cu mâna liberă cercuri imaginare, semn că în câteva secunde toţi trebuie să înceapă să se alerge prin faţa scenei şi să se lovească cât mai dureros. Trei din public erau invalizi pe-acolo, doi cu mâna în ghips, unul cu piciorul. Rezultat firesc în urma îndemnelor insistente. Şi, desigur, asta o mai fac doar puştii acum, stage-diving-ul fiind rezervat romanticilor incurabili şi old-school.

 

Trecerea de la o trupă românească la una străina nu o realizezi imediat după calitate, ci după toţi ăia care vin de pe la bar, de prin toalete, de pe la meciul din barul de alături, şi încep să aplaude puternic înainte de primul riff. Comeback Kid cântă din 2002 şi au început de jos. Dacă te uiţi acum pe site-ul lor, o să vezi că au turnee care durează luni întregi. Şi-au lansat acum al cincilea album, despre care se spune că este cel mai greu şi cel mai bun. Muzica lor este foarte rapidă şi conţine foarte multe căderi. Fiind aproape de State, aduce deseori aminte de clasicul hardcore american. Atitudinea lor este de asemenea americană, adică nu vorbesc prea mult, au o prezenţă scenică continuă şi totul pare regizat foarte bine. Ştiu ce fac, şi ştiu că o fac bine. Poate de aia au aplaudat toţi ca si cum there's no tomorrow. 

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Florin Matinca

• Tag-uri