Mormantul Pictorului Gheorghe Petrascu

Gheorghe Petrașcu (Gheorghe Petrovici, n. 20 noiembrie/2 decembrie 1872, Tecuci - d. 1 mai 1949, București) a fost un pictor și academician român, fondator al unui curent artistic, caracterizat printr-un colorit grav, concentrat și prin forța de evocare a obiectelor și priveliștelor, prinse în mediul lor imediat.

S-a născut în orașul Tecuci din Moldova, într-o familie cu tradiții culturale. Părinții săi erau micii proprietari din ținutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu și soția acestuia Elena, născută Bița. Frate cu diplomatul, scriitorul și criticul literar și de artă Nicolae Petrașcu. Gheorghe Petrașcu arată de tânăr înclinații artistice, făcând primele studii la Academia de Belle-Arte din București. La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, primește o bursă pentru a se perfecționa în străinătate. După un scurt timp petrecut la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la Academia Julian și lucrează în atelierul lui Bouguereau (1899-1902).

De la prima sa expoziție personală la Ateneul Român (1900), este remarcat de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care îi cumpără câte o lucrare.

Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în țară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât și în Franța (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) și mai ales în Italia (Veneția, Chioggia, Napoli). În peisajele sale, lumina nu șterge contururile ca la impresioniști, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele venețiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petrașcu. Artistul rezistă interpretărilor tradiționale, în care peisajul orașului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferența vibrațiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate și în aerul pur.

Pentru Petrașcu, Veneția posedă o noblețe dramatică, o măreție tragică și fastuoasă, "cu străluciri de vechi relicve, ce evocă istoria vechilor palate, cu poezia lor gravă și fascinantă". Într-o dezlănțuire a tonurilor dure, Petrașcu realizează o massă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a roșului stins, cu tonalități de albastru, cenușiu și brun. Această suprapunere succesivă dă pastei lui Petrașcu o structură aproape sculpturală, rugozitățile culorii influențează regimul de umbre și lumină ca accentele unui relief. Portretele - în special cele pictate în perioada 1923-1927 - produc o impresie de austeritate majestuoasă. Autoportretul din "Muzeul Zambaccian" pare a descinde din Renașterea italiană, de o gravitate solemnă dar și cu o notă de sensualitate.

Gheorghe Petrașcu a avut numeroase expoziții personale, între 1903 și 1923 la Ateneul Român, apoi la "Căminul Artei" (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la "Sala Dalles" din anii 1936 și 1940. A participat la Bienala din Veneția (1924, 1938 și 1940); primește "Marele Premiu" al "Expoziției Internaționale" din Barcelona (1929) și al celei din Paris (1937).

În 1972, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea artistului, Galeria Națională din București a organizat o expoziție retrospectivă cu o selecție a operelor sale din principalele muzee și colecții din România, relevând autenticitatea stilistică a unui pictor român de certă valoare europeană.

(Sursa: Wikipedia)