Film: The Book Thief - Cartile, refugiul salvator al unei fetite blonde in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial

 

Avand la baza celebrul roman al lui Markus Zusak, Hotul de carti / The Book Thief, regizorul Brian Percival reuseste sa transpuna pe marile ecrane lumea rece si cruda a celui de-al Doilea Razboi Mondial. In aceasta lume, prezenta micutei carliontate Liesel Meminger (Sophie Nélisse) este ca o raza de soare intr-un peisaj de un alb rece al Germaniei naziste din iarna anului 1939.

 

Hotul de carti surprinde detalii din viata familiilor sarace ce traiesc sub conducerea Fuhrer-ului. In aceasta categorie intra si familia Hubermann, cei care au adoptat-o pe Liesel. Traumatizata de moartea prematura a fratelui sau (Julian Lehmann), de despartirea de mama biologica (Heike Makatsch), dar si de duritatea cu care este tratata de mama adoptiva Rosa (Emily Watson), in dezacord cu blandetea lui Hans (Geoffrey Rush), tatal adoptiv, fetita isi insuseste o viata care la inceput nu parea a ei.

 

Regizorul evidentiaza etapa in care mica eroina transforma misterul slovelor in minunea cititului chiar de la prima carte, „Manualul groparului”. De asemenea, aceasta scena reprezinta puntea de legatura intre Liesel si tatal ei adoptiv, care incep sa isi petreaca serile la lumina lumanarii descoperind impreuna dogmele ce trebuie sa ghideze meseria de gropar.

 

 

 

 

„It wasn’t always mine” este cu siguranta replica ce iti ramane intiparita in minte la finalul filmului, rostita atat de Liesel, cat si de invitatul ascuns al familei, Max Vandenburg (Ben Schnetzer), facand referire la cartile cu care cei doi isi incep povestile. O datorie morala a lui Hans Hubermann face ca intreaga familie sa-si asume gazduirea si protejarea tanarului evreu Max, care dezvolta o relatie speciala cu Liesel, impartasind din pivnita atat bucuriile, cat si suferintele de zi cu zi.

 

Modul patrunzator in care sunt exprimate emotiile personajelor, acompaniate de claritatea detaliilor, reusesc sa atraga pana si atentia celui mai indiferent spectator. Unul din cele mai edificatoare exemple il reprezinta scena in care Liesel, cu capul plecat, vocea stinsa si un cos de rufe in brate, ajunge la resedinta lui Burgermeister Hermann, unde doamna Ilsa ii deschide usa spre un loc ce avea sa fie lumea de poveste din copilaria ei: biblioteca. Odata cu sosirea primaverii zilele lui Liesel devin mai calde, asa cum si alegerile ei literare devin mai interesante, „Omul invizibil” de H.G. Wells fiind unul din romanele "imprumutate" din biblioteca lui Burgermeister Hermann. Bucuria si entuziasmul cu care devoreaza cartile eclipseaza adevaratul act al furtului. 

 

Una dintre cele mai emotionante si triste scene este cea in care Liesel realizeaza ca a ramas singura pe lume, in urma mortii oamenilor dragi ei, si o intalneste pe Ilsa ,singura persoana la care tine si care o mai poate imbratisa in acele momente.Acest cadru din finalul povestii are un dublu rol: acela de a confirma crudul adevar – suntem singuri pe lume, asa cum este si Liesel dupa moartea celor dragi ei, dar si acela de a intari zicala „speranta moare ultima” sau „exista ingeri pe pamant.”

 

Filmul adaptat dupa romanul australianului Markus Zusak vorbeste despre puterea cuvantului scris, despre lumea razboiului vazuta prin ochii (mai mult inlacrimati) ai unui copil, despre destine si drumuri incalcite.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Odeon Cineplex

 

Cel mai convingator actor / actrita: Emily Watson, in rolul Rosei Hubermann, conducatorul dur si implacabil al familiei

 

Cea mai tare faza:  Momentul in care realizezi cine este de fapt naratorul

 

Punctul slab: Deznodamantul scurt, fara suficiente detalii despre eroina

 

De ce merita sa-l vezi: Pentru atmosfera nazista specifica celui de-al Doilea Razboi Mondial,pentru a invata cum se „imprumuta” cartile

 

Cu cine mergi sa-l vezi: In familie

 

Nota OM: 3,5 stele din 5

• Tag-uri