Nymphomaniac: Volume I - despre sexualitate, pacat si infinita necrutatoarea placere marca Lars von Trier

 

Ecuatia e simpla: se iau obsesiile lui Lars von Trier se varsa intr-o noua epopee cinematografica si se obtine un agent provocateur. Indiferent daca-l veti iubi sau detesta, daca va va provoca teama, repulsie sau va va repozitiona prejudecatile, sigur veti avea ceva de comentat despre Nymphomaniac: Volume 1 / Nymphomaniac Volumul 1. Si pe asta mizeaza desigur neastamparatul regizor danez care si-a aruncat filmul in lume, lasandu-l sa vorbeasca in numele sau, in acelasi timp in care circula online o imagine a lui cu o banda peste gura, care face aluzie la episodul cand lumea i-a inchis dur gura dupa declaratia de la Cannes, in 2011: Sunt nazist.

 

Pe acest fundal ni se permite sa facem ceva etern ispititor: sa deschidem acest jurnal erotic in doua volume, ale carui file vor fi rasfoite de eroina-naratoare Joe, jucata de una dintre actritele-fetis ale regizorului, Charlotte Gainsbourg (Joe, la maturitate). Cadrul rememorarii e dat de intalnirea cu Seligman (Stellan Skarsgard), barbatul care o culege pe Joe, cam sifonata, din strada si-i ofera adapost.

 

 

 

 

In inconfundabilul si picturalul sau stil, von Trier isi imparte, ca si in alte dati, povestea in capitole si incepe sistematic cu copilaria. Dupa care nu face decat sa se joace sarind dintr-o pozitie in alta cu un pachet urias de simboluri in brate. Sexualul se amesteca inevitabil cu religiosul si cu moartea, filosofia, morala si nuantele freudiene stau in acelasi asternut cu pura placere cea indepartata de orice altceva, lumesc sau dumnezeiesc.

 

Joe rupe, natural, fila dupa fila, paginile propriei deveniri erotice. De la momentul cand face concurs cu prietena ei (pe o punga de bomboane colorate) - cine se culca cu cei mai multi barbati intr-un tren - trecem la epoca rebeliunii, a partidului contra iubirii, a carui filosofie devine sa nu te culci cu un barbat mai mult decat o singura data si ajungem in momentul cand Joe face sex cu 10 barbati pe zi.

 

Discursul devine polifonic, asemenea muzicii lui Bach, pentru ca batranul Seligman (cel care ar trebui, conform numelui, sa fie fericit) intervine si transforma povestea intr-o lectie de sexualitate comparata. Vanatoarea si placerea sexuala a nimfomanei Joe devin comparabile cu pescuitul, muzica clasica sau cu sirul lui Fibonacci.

 

Nu ai timp sa rumegi tot ceea ce iti arunca provocatorul Lars: este dragostea ingredientul secret al sexului, unde incepe si unde se termina moralitatea unei nimfomane, care-i treaba cu pacatul si de ce mai vorbim despre el in afara religiei... (Nici Seligman nu e credincios, desi are o icoana pe perete, iar Biblia lui e un imens volum al lui Poe). Si mai e si acea singuratate intru placere, acea singuratate a femeii care e rareori singura.

 

Unul dintre cele mai izbutite cadre ale filmului este capul tatalui (Christian Slater) mort pe patul de spital, privit printre picioarele tinerei sale fete care tocmai juisase.

 

Unul dintre cele mai puternice momente de joc actoricesc este cel al Umei Thurman in rolul sotiei unuia dintre numerosii amanti ai lui Joe. Iar debutanta Stacy Martin (Joe tanara) e o surpriza placuta.

 

Devine totusi cam nebunesc ritmul in care von Trier isi obliga spectatorul sa se dea in acest carusel imbibat de simboluri si referinte. In asteptarea volumului II (va avea premiera la noi in februarie), putem trage o prima concluzie: e Lars, dar nu tocmai in forma maxima.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Nymphomaniac FB

• Tag-uri